01. Scrisul şi cu mine
2 Martie 2008
Din Povestile SilViei
Ok. Deci povestea asta începe aşa… Am 27 de ani, ultimul prieten m-a părăsit deoarece „nu mai credea în mine” (pesemne în acelaşi fel în care nu mai crezi în Dumnezeu, în partidul de la guvernare şi într-o ideologie politică), am carte de muncă dar nu şi o slujbă, stau singură într-un apartament în centru, prea mare pentru o singură persoană şi încerc să îmi încep propria afacere. În toată această harababură, în ultima vreme, mi se face frică, stau cu orele cu ochii în gol întrebându-mă de ce nu pot să mă conformez şi eu aşteptărilor societăţii de la un tânăr ca mine, aş plânge dar nu mai am lacrimi de plâns şi mi se pare ca în jurul meu toţi par ca şi-au găsit drumul.
Eu simt că m-am pierdut undeva pe drum. Cândva, pe la 20 – 21 de ani, m-am pierdut pe drum, am luat-o la stânga când ar fi trebuit să o iau la dreapta şi de atunci nu am mai găsit calea „cea bună”. Am avut o viaţă destul de interesantă şi din anumite puncte de vedere încă o mai am, un fel de telenovelă autohtonă cu accente vestice dar nescrisă încă – am trăit pe două continente şi o insulă, am trecut prin numeroase sisteme de învăţământ şi am învăţat prea puţine, am fost părăsit si am părăsit de si mai multe ori, am refuzat slujbe pentru care alţii s-ar fi bătut, am fost iubită prea mult de cei pe care nu-i iubeam şi-l iubesc pe cel care nu va ştii niciodată să mă iubească.
Sunt, cum îmi zicea un prieten, un fel de eroină tragică modernă care se şi complace în această situaţie.
Dar nu sunt doar atât. Fac haz de mine însămi, îmi povestesc cu aciditate şi umor viaţa, după ce plâng reuşesc să mă conving că trebuie să mă ridic şi să merg mai departe, pot fi furioasă şi neiertătoare, dar şi blândă şi tăcută, îmi place să trăiesc, să scriu şi nu cred că aş schimba cu nimic ceea ce sunt.
Indiferent de cât de greu sau cât de bine mi-a fost, de cei care îmi erau sau nu alături, de câte ori am greşit sau am reuşit, am scris. Şi într-o zi am văzut că nu eram singură. Brusc a scrie era „în tendinţe”.
Mai mut decât oricând a scrie e la modă. Mai toţi o fac, politicienii au bloguri, vedetele publică şi ele cărţi peste cărţi, de la persoane publice la liceenii pasionaţi sau nu de câte ceva, toţi facem să curgă mai multă cerneală decât curge din peniţele jurnaliştilor şi a scriitorilor consacraţi.
În acest context pare deja desuet şi fals să mai spui că iţi doreai să scrii de când erai mic. Dar ce faci când asta este adevărul? Cum îi convingi pe cei care citesc că de copil te visai scriitor şi ai început să ţii jurnal încă de la 11 ani fiindcă iţi era frică că, faimoasă fiind, după ce vei muri biografii tai să nu scrie poveşti mincinoase despre viaţa ta şi să aibă în jurnalul tău mărturii la prima mână? Nu va faceţi griji pentru copilul din istorioară, nu a rămas cu traume.
Cum faci trecerea de la a scrie doar ca „se poartă” la a scrie deoarece nu poţi să nu scrii? Şi cum modelezi ceea ce scrii cu plăcere în ceva la modă?
Pentru mine diferenţiere între noi toţi cei care scriem se face prin cei care ne citesc. Dacă frumuseţea este în ochii privitorului (Beauty is in the eye of the beholder), atunci talentul scriitoricesc se oglindeşte în ochii cititorului.
Atunci, nu îţi rămâne decât să scrii, să scrii cu plăcere, să scrii pentru că asta iţi doreşti, să scrii pentru că asta şi să faci cel mai bine.
De acum încolo, povestea continuă…
Comentarii
12 comentarii la “01. Scrisul şi cu mine”
Trimite un comentariu
-
Despre Fashionisme
-
Citim, recomandam, ne place
Site Meter
I am, I do, I make
Dar cine e, cum e, prin ce te-a prins?! Nu mai suport!
În altă ordine de idei, scrii bine, pari deşteaptă, etc…
P.S. Îmi poţi mulţumi şi pe mess.
Stilul meu… nu e ce pare a fi…
Scuze, nu vreau să mă bag neapărat în seamă, nici să fiu mitocan.
Cred totuşi, dincolo de sensibilitate, de simţul umorului, de autoironie, că de fapt încerci să trezeşti interesul… Cui? Ghici!
Nu incercam toti sa trezim interesul cuiva? Chiar daca nu este cineva anume…
….si din cate vad din cele 3 (trei) mesaje primite mai sus, ai si reusit!
A reuşit, dar… cui prodest?
Cui bono…
Pentru ca nu stii niciodata ce iepure va iesi din cine stie ce palarie.
Silvia = Mona?
Nu.
SilVia nu este “=” Mona.
SilVia “-” Mona.
SilVia dixit.
Oh, personalitate dublă!… Interesant.
Îmi voi cumpăra o pălărie mare…
Repet, pe scurt, ce ţi-am scris pe mess (unde mă ignori cu încăpăţânare): un scenariu despre tine…
Nu simt sa fi ignorat pe nimeni care sa ma fi interpelat.
S-o fi pierdut ceva pe “drum”.
Send it again.
Dar îţi trimit demult! Poate nu eşti tu cea pe care am abordat-o… Am pus xxxxxxxx.
Ştii nu se poate pune totul într-un loc unde intră oricine…