04. Despre orgolii rănite

11 Martie 2008 
Din Povestile SilViei

Această poveste a SilViei este despre orgolii rănite.

Anul trecut a fost o “rătăcire”. Pentru o persoană solitară, incapabilă de fapt să îşi ia un angajament serios faţă de partenerul său într-o relaţie, 2007 a însemnat o suită de trei relaţii, mai lungi sau mai scurte, sfârşite toate mai mult sau mai puţin amiabil. Incapacitatea în faţa asumării angajamentului vine din frica de a pierde controlul, „rătăcirea” din încercările repetate dar eşuate de a-l pierde, orgoliile rănite se regăsesc în ambele „tabere”.

Februarie trecut m-a găsit singură, fără Theo, un fost coleg de facultate cu 3 ani mai mic decât mine căruia îi luase un an să mă convingă „că merită”…încercat. După 6 luni de pseudo-relaţie pe care am început-o fiind avertizată că „nu vei putea fi niciodată prima, dar e ok, bărbaţii îşi iubesc întotdeauna amantele mai mult decât soţiile sau prietenele oficiale”, am aflat că nu mă înşela cu una (ceea ce ar fi fost „kosher”, că that was what I bargained for), nu mă înşela cu două, ci mă înşela cu trei. Trebuie să recunosc că se orientase bine, pe două dintre ele le chema la fel şi nu exista riscul de a le încurca. Cu a treia şi cu mine nu ştiu cum se descurca. Niciodată nu mi-a spus pe alt nume, nici măcar în somn nu a scăpat vreun alt apelativ, ceea ce mă face să mă gândesc, pe un ton mai mult sau mai puţin sarcastic dar şi scârbos, că nu o să aibă vreodată probleme de incontinenţă. Theo este ceea ce anglo-saxonii numesc anal-retentent, iar la el se confirmă şi la propriu şi la figurat.

Dacă el s-a ascuns bine chiar şi când fusesem avertizată că nu pot pretinde exclusivitate, eu, care am jurat fidelitate, nu am ştiut nici măcar cum să mimez exclusivitatea după ce, din răzbunare şi teribilism, l-am înşelat cu primul meu prieten. Eu l-am „gratulat” cu numele celuilalt într-un moment de intimitate, el, încrezător în probitatea mea morală, m-a crezut doar impresionată de iminenta plecare periculoasă a fostului prieten la Polul Nord. Eu am început să plâng să dreg busuiocul, el, bărbat fiind, nu a rezistat lacrimilor. Primul orgoliu rănit - dacă el o face şi nu se ascunde, de ce nu aş putea să o fac şi eu? Si am făcut-o. Nu a aflat niciodată, iar eu nu i-am mărturisit deşi aş fi vrut să-i arunc întâmplarea în faţă ca pe un „sâc”.

Cu Theo povestea este mai lungă şi continuă şi în ziua de azi; nu putem nici împreună, dar nici separaţi nu avem stare. Mai trebuie să ne vedem, să ne vorbim, să ne zgândărim, să ne iubim „defect” pentru că atât putem da fiecare, cam o dată pe săptămână, altfel nu avem linişte. El mă monitorizează dacă mai sunt cu cineva şi cu cine, conform principiului că el are voie să fie cu câte vrea, iar eu trebuie să-l iubesc etern - “viaţa după Theo” se presupune că nu mai există. Al doilea orgoliu rănit - Ce? El nu este destul de inteligent, frumos, răpitor ca eu să-l iubesc etern? Cum pot fi cu altcineva, după ce am fost cu el? Cum îi pot scrie altuia sau despre altul, când el ar trebui să fie singurul obiect al adoraţiei mele literare?

Nu ştiu ce sentimente contorsionate o fi având el pentru mine de continuă să se întoarcă, le cunosc doar pe ale mele prea bine ca să mă îngrozesc destul şi să nu îmi mai pun întrebări. Noi doi nu suntem făcuţi unul pentru celalalt, dar avem caractere atât de infecte ca iubiţi încât ne merităm unul pe altul. Sau, dacă nu este asta, cel puţin ştim cum să scoatem la iveală unul la celalalt ceea ce este mai urât, mai negru, mai hidos în noi.

Pe Andoni, un grec, l-am întâlnit la câteva luni după ce m-am despărţit de Theo, prin intermediul unor prieteni, de altfel, foarte grijulii să nu rămân „fată bătrână”. I-a luat ceva timp să îmi ceară numărul de telefon şi încă mai mult să mă invite în oraş in ciuda clişeelor despre greci si turci care au tupeu. Or fi având tupeu, dar şi orgoliu, chiar mai multe orgolii, majoritatea rănite. Primul ar fi orgoliul rănit cu „de ce nu mă suni şi tu? (că eu sunt macho şi toate femeile „mă doreşte” numai tu nu)”. Răspunsul scurt şi la obiect „deoarece eu nu sun bărbaţi, bărbaţii mă sună pe mine”. Mă rog, îl sun pe Theo, dar putem argumenta că Theo nu e bărbat încă, că nu mai există nici un interes ascuns între noi şi că oricum o fac din spirit de auto-flagelare. După lungi codeli şi ascunderi după deget, că nu era să sar eu pe el, şi după consumarea faptelor, încă plângându-l pe Theo pe la toate colţurile şi printre cearşafuri, mi-am dat seama că the rebound guy business nu este pentru mine. Mai bine singură, plânsă şi iubind aiurea, decât în companie proastă. Al doilea orgoliu rănit - „cum poţi să te desparţi de mine? Eu sunt grec! Nici o femeie nu se desparte de mine, eu mă despart de ele.” In povestea asta zero orgolii rănite pentru mine, dar oricum nu eram pe plus, îmi dădea cu minus încă de pe vremea lui Theo.

Apoi a fost Mircea, coleg de an cu Theo, fost prieten al unei bune prietene de-ale mele din facultate, tot mai mic decât mine şi încă nematurizat. Dar te pui cu fluturii din stomac? Sau cu „nu te culca niciodată cu bărbatul cu care s-a culcat prietena ta cea mai bună”? Aici era un orgoliu rănit latent - „De ce a ales-o pe ea şi nu pe mine?”. Dar m-am răzbunat eu …şi viaţa pe mine. Cu sughiţuri şi hopuri, după plimbări lungi în vara târzie pe străzile Bucureştiului până la 4 dimineaţa, după întâlniri la observator să vedem stelele şi buchete de flori, iubirea lui nu a durat decât 3 luni, a mea de abia a avut timp să se vindece de Theo şi să se întrebe ce vrea cu Mircea. Nu se ştie cine s-a despărţit de cine. Eu i-am făcut bagajele într-o duminică că mi s-a părut mie că ar vrea el să plece, el a plecat, dar pe mine m-a apucat plânsul şi printre bocete îi ceream să rămână. Alt orgoliu rănit. Cum? Nu mă iubea deloc? Nu îndeajuns încât să se opună că îi făceam bagajele? Nu îndeajuns încât să se lase impresionat de rugăminţile mele şi să nu plece? Se pare că nu.

Când sunt atâtea orgolii rănite that go around şi nu numai cele menţionate, încep să mă întreb dacă nu cumva mai avem cu toţii some growing up to do. Orgoliile astea rănite sunt cele din cauza cărora mă culc singură în nopţi în care aş avea chef să mai fie cineva lângă mine, orgoliile astea rănite sunt cele care îl fac pe cate unul din foştii mei iubiţi să stea chircit, la fel de singur, în noul lui pat, prea mare pentru o singură persoană, orgoliile astea rănite îi fac pe alţii să renunţe prea repede fără să ştie că, dacă mai încercau o dată, poate primeau ceea ce îşi doreau, deoarece third is a charm. Orgoliile astea rănite ne ţin departe unul de celalalt şi prea departe de noi înşine.

Ah, si mai e un orgoliu rănit - „Cum să recunosc chiar eu, în faţa tuturor, ce mi s-a întâmplat cu adevărat?”

Comentarii

5 comentarii la “04. Despre orgolii rănite”

  1. Tudor 11 Martie 2008 3:45 pm

    Bine, mai încerc odată… :)

  2. Tudor 11 Martie 2008 4:03 pm

    “Câtă luciditate, atâta dramă”…

  3. alinutze 11 Martie 2008 5:13 pm

    E drept ca pe drumul spre maturitate, mai scapi la un moment dat de orgoliile astea, dar nu de tot. Vestea - buna, as zice eu - este ca atunci cand dragostea adevarata intra pe poarta sufletului, orgoliile astea isi iau singure talpasita pe fereastra! ;)

  4. pisica19 5 Aprilie 2008 6:54 pm

    mda.. nice. Nu ma mai gandesc la nimic decat la mine..si sincer imi vine sa plang.. ma simt najpa ca am inselat o pers pe care o iubeam.. si chiar asa am inselato fara sa-si dea seama de nimic timp de vreo 2 luni.. dupa cineva sa indurat de persoana care era inselata si ia zis.. ca eu il insel.. da.. normal ne-am despartit.. dar si acum inca il mai iubesc si imi pare rau de tot.. da asta e

  5. SilVia 5 Aprilie 2008 7:13 pm

    @ Pisica: Din pacate si pentru cel inselat si pentru cel care inseala, tradarea nu inseamna neaparat lipsa de iubire. Putem insela un barbat si totusi putem sa-l iubim in continuare. Si putem fi inselate chiar si de cei care ne iubesc conditionat.

Trimite un comentariu