05. SilVia prin ochii mei
21 Martie 2008
Din Povestile SilViei
O privesc pe SilVia cu interes. Când coase se încruntă rău şi pe mijlocul frunţii îi apare un rid adânc de care se plânge ori de cate ori se uită în oglindă:
„Uite, uite-l, e oribil! Am îmbătrânit. Eu îmi injectez Botox. Să nu-l mai văd.”
Se încruntă aşa şi când încearcă să-şi dea seama ce vrea, ce vrea de la ea, ce vrea de la alţii , ce vrea de la viaţă.
Ii răspund: „Ai înnebunit! Botox! E doar un rid de expresie şi nu te mai încrunta atât că bineînţeles că se va adânci.”
Nu mă ascultă. De fapt, nu mă ascultă niciodată. Din politeţe dă din cap, aprobă, repetă tot ce ii spun ca să imi confirme astfel că mă asculta şi nu era undeva, departe, în lumea ei, dar nu îmi dă nicicând ascultare. Dacă nu aş cunoaşte-o, dacă nu aş ştii dorinţa asta a ei de a le experimenta singură pe toate, şi bune, şi rele, de a suferi ca să îşi „alimenteze furia creativă”, de a fi fericită ca să nu îi mai „râşnească creierul atât”, as putea crede că îşi bate joc de mine lăsându-mă să vorbesc, să ii dau sfaturi, să-mi răcesc gura degeaba.
Aşa cum stă chircită pe scaunul ei, aproape cocoşată asupra bucăţii de material, întorcând-o repede de pe o parte pe alta disperată să nu fi greşit vreo cusătură, îmi pare altă persoană - mai tăcută decât atunci când este cu oameni, mai calmă, mai liniştită, mult mai vulnerabilă.
„Iar am greşit. M-am săturat. Gata! Nu mai pot! Eu mă las de genţile astea. Mă duc să mă angajez şi eu undeva la un nine to five job. Iar am greşit blestemata asta de cusătură! De câte mii de ori pot să o greşesc?”
„Stai calmă. Şi nu te duci să te angajezi nicăieri. Stai aici, termini geanta asta şi mâine începi alta. Şi apoi alta. Nici să nu te mai aud.”
E obsedată de detalii. Tot trebuie să pice perfect, toate cusăturile, toate detaliile. Şi nu numai. Este mai mult decât perfecţionistă, este de-a dreptul bolnavă. Simte toate mirosurile, vede toate defectele; nu o recunoaşte, dar e germofobă şi un pic agorafobă; are prea multe tabieturi şi îmi aduc aminte de fiecare dată, amuzându-mă, cum o mai lua câte un prieten de-al ei peste picior apropos de numărul aproape infinit de ticuri, obiceiuri şi alte tipicării.
„L-ai văzut pe ăla? Blondul ăla spălăcit. Miroase a spanac fiert şi levănţică. Ce combinaţie neverosimilă de mirosuri.”
„Aia mirosea a cartofi prăjiţi, parcă a stat toata ziua lângă ceaun.”
„Uite ce cusătură strâmbă la fusta asta. Pensa e total aiurea. Ce dracu’? Cine are şoldurile în halul asta? Băi, ăştia habar nu au să croiască.”
„Tabloul ăla nu e drept, stai sa-l îndrept. Şi nu, nu pot să mă abţin, altfel o să mă uit la el toată seara şi nu o să pot să mă concentrez la altceva.”
Intr-un cuvânt, e maniacă. Dar asta pentru că o ştiu eu prea bine.
Pentru ceilalţi e normală. Sau aşa pare la început. Apoi, după mai mult timp, o descoperă aşa cum este şi nu mulţi îi fac faţă.
De fapt, o suspectez că se preface,că nu are nimic, că-şi inventează manii şi fobii ca să îi sperie pe unii. Un soi de test. E normală la început, ca să îi atragă, apoi îi bombardează la foc continuu cu toate nebuniile, tabieturile şi maniile ei (sau aparent ale ei) pentru a vedea cine rezistă. Vai de cel care cedează din prima. Cei care au nervii de fier şi văd ceva în ea, acel „ceva” unic care permează printre toate hachiţele ei, trec la următorul nivel. Şi, începând de atunci, este cu adevărat ea. Ca şi cum se poate implica doar dacă i-a testat că pot face faţă la ce e mai rău.
Rămâne dezamăgită de multe ori. Majoritatea nu trec testul. Se cam poticnesc din prima. Pană şi după standardele mele, mult mai laxe decât ale ei, se dau bătuţi prea repede. Oamenii ăştia nu mai ştiu să caute, nu mai ştiu să ceară ceea ce vor cu insistenţă, că doar este şi în interesul lor.
Acum e supărată. O cunosc prea bine. Cineva i-a aruncat un comentariu tâmpit şi stă şi îşi varsă dracii asupra unei bucăţi de stofă. O tot împunge cu furie, o coase şi o descoase, îi tremură mâinile de supărare, dar nu se lasă şi maltratează fâşia de material în continuare.
„Te gândeşti la prostul ăla, nu?”
„Nu mă gândesc la nimic. Pur şi simplu nu-mi iese cusătura asta. Fi-r-ar să fie!”
Se chirceşte şi mai mult pe scaunul ei din faţa geamului, acolo unde îi place să lucreze deoarece lumina e mai puternică şi soarele bate prin acel geam aproape toata ziua. Stă ore în şir pe acel scaun, uneori doar încălzindu-se în lumina soarelui, uitându-se pe geam şi gândindu-se la cine ştie cine. La Theo pe care, nu înţeleg, cum de poate să-l mai iubească. Un neadaptat, un copil imatur cu pretenţii de bărbat. Mă rog, arată bine, are o anumită carismă, dar, totuşi, să se lase călcată în picioare de un neica nimeni!
„Auzi, să-mi spună mie că îmi place să fiu „c- -va” bărbaţilor din viaţa mea! Dar cin’ se crede? Eu? Eu care am avut primul prieten la 19 ani?”
Îmi place de ea. Se enervează, vorbeşte deocheat, dar anumite cuvinte nu poate să se convingă să le pronunţe. Never ever.
„Deci te gadesti la prostul ăla?”
„Da! Mă gândesc! Ce vrei şi tu acum!? Ia mai lasă-mă şi tu în pace! Ce ştiţi voi despre mine? Despre ceea ce simt şi cum simt? De cât de mult mă doare sau am suferit?”
„Ia nu mai te victimiza atât! Mai bine ai înceta să te gândeşti la remarca aceea şi ţi-ai vedea de treabă. Nici nu înţeleg de ce dai atâta atenţie unuia care crede că te cunoaşte doar ca a citit câte ceva din ce ai scris?”
„Poate îi dau mai multă atenţie decât i se cuvine. Dar cât de prost să fii să nu înţelegi? Cât de greu este să înţelegi că nu tot este real? Că unele chestii sunt la limita ficţiunii sau sunt chiar ficţiune?”
„Te agiţi degeaba.”
Se agită mereu. Intră în cate o vrie şi se agită mult şi vociferează. O apucă şi plânsul uneori şi plânge încet, fără oftaturi sau sughiţuri. Boceşte şi continuă să vorbească, să se revolte din cauza lucrurilor care o deranjează, dar pe care ştie că nu are cum să le schimbe. Şi când plânge vocea îi e mai blândă. Şi se înmoaie de tot, încetează să mai fie aşa de dură, iar mie îmi pare că nu o mai recunosc. Persoana asta care reuşeşte de fiecare dată să treacă peste toţi şi toate, persoana asta care îmi dă mie sfaturi despre cum să fiu mai puternică, mai tare, cum să nu mă umilesc, cum să îmi păstrez mândria şi coloana vertebrală de femeie, se transformă într-un om fragil, vulnerabil, chiar slab şi lipsit de apărare. Când o văd aşa, vreau să o bat. Nu vreau să o alin sau să o strâng în braţe şi să îi spun că e frumoasă, deşteaptă, etc. Tot ce vreau este să o snopesc în bătaie pentru ca numai aşa şi-ar reveni mai repede.
Dar o las să plângă, să se descarce. Ştiu că după o sesiune dintr-asta de of-uri şi lacrimi de crocodil, se calmează singură, se ridică şi mai hotărâtă ca înainte să facă ceva şi merge ca boul înainte, fără să ii mai pese că s-a păcălit a mia oară. Şi o admir din nou. Nu mai vreau să o bat şi as lua-o în braţe să mă contaminez şi eu cu puterea asta. Apoi, inevitabil, mă apucă cate o criză pe mine. Deh, ce să-i faci? Nimeni nu este perfect.
Ne înţelegem bine, noi două, eu şi cu ea. Caractere similare şi totuşi diferite, parcă una şi aceeaşi persoană. Ne suportăm de multă vreme, de prea multă vreme, încât uneori mi-e frică să nu ne plictisim în curând una de alta. Tot rumeg ideea asta, dar, parcă, nu i-aş da crezare. Nu ne-am plictisit noi, una de alta, până acum, nu o să ne plictisim nici de acum încolo. Iar prostul ala care a jignit-o, pe prostul ăla vreau să-l întâlnesc eu. I-aş spune câte ceva de dulce să se sature. O fi acidă SilVa şi răutăcioasă şi cu accente de logoree, dar îşi mai păstrează o umbră de fineţe şi nu-i înjură pe proşti niciodată. Păcat!
Ah! Cine sunt eu? Mai contează?
Lasă că vă spun altădată.
Comentarii
3 comentarii la “05. SilVia prin ochii mei”
Trimite un comentariu
-
Despre Fashionisme
-
Citim, recomandam, ne place
Site Meter
I am, I do, I make
La bai, la 140 de ani
Întoarsă către tine. Exerciţiu de luciditate, dar şi de narcisism.
Cum adică… c…va bărbaţior cu care eşti?! Păi dacă eşti cu unul, care e problema?
În rest… scrii bine, fată dragă.
@ Irina: Evident, la bai, la Herculane, altundeva nu accept sa ma duci. Iti dai seama ca tot tu o sa conduci si la varsta aia, deh, esti mai tanara.
@ Tudor: Cum adica? Uite asa. Se pare ca asa a considerat un anonim de cuviinta sa ma gratuleze, fara sa ma cunoasca.
In rest…multumesc.
Astept sa fiu ecranizata.