Friday, July 30, 2010
Posted by SilVia on 13 Martie 2008
De cate ori incepeam un proiect de ceramica nu porneam la drum cu ideea ca voi sfarsit neaparat cu o vaza…sau cu ceva care sa semene cu un recipient. Incercam sa ma indepartez de notiunea si forma de “vas/container”, dar, inevitabil, sfarseam tot cu ceva bun pentru “captat” lucruri inauntru.
Posted by SilVia on 12 Martie 2008
Demult, cam in cretacic cand dinozaurii inca populau pamantul, adica prin 1998 - 1999, pictam. De 8 ani incoace nu am mai pus mana pe o pensula si imi pare rau - diferite frustrari, temeri, frici si traume. WAIT! There is more to read… read on »
Posted by SilVia on
Din cauza ca m-a intrebat cineva de ce nu arat lumii si ceea ce am lucrat de-a lungul “lungii vieti de artist”, am decis sa imi fac curaj si sa postez niste poze.
Urmatoarele doua lucrari sunt de pe vremea cand eram la scoala de arte in Londra. Am stat vreo 2 luni sa fac aceste doua “”vaze” (in lipsa de alt cuvant mai bun) care, in realitate, au dimensiuni apreciabile. Acum troneaza in sufrageria mea, amintindu-mi constant de figura ingrozita a stewardeselor cand m-au vazut urcand la bordul cursei Londra-Bucuresti cu doua imensitati de ceramica verde.
Am inceput sa le lucrez dupa o vizita pe care am facut-o la Paris cu grupa mea de 3D Design, de unde m-am intors la Londra cu o obsesie pentru Art Nouveau si mai mare decat o avusesem la inceput. Si asa au iesit cele doua “amintiri din ceramica verde”, construite in intregime de mana, adica fara roata olarului.
Posted by SilVia on 11 Martie 2008
Această poveste a SilViei este despre orgolii rănite.
Anul trecut a fost o “rătăcire”. Pentru o persoană solitară, incapabilă de fapt să îşi ia un angajament serios faţă de partenerul său într-o relaţie, 2007 a însemnat o suită de trei relaţii, mai lungi sau mai scurte, sfârşite toate mai mult sau mai puţin amiabil. Incapacitatea în faţa asumării angajamentului vine din frica de a pierde controlul, „rătăcirea” din încercările repetate dar eşuate de a-l pierde, orgoliile rănite se regăsesc în ambele „tabere”.
Posted by SilVia on 8 Martie 2008
Daca tot comentez si va bat la cap cu gentile si pantofi altora, sa va arat pana este gata site-ul si o geanta facuta de mine.
Asa permeeaza si latura mea hippy - copil Vama Veche, care altfel nu s-ar vedea printre toti pantofii cu toc si toate gentutele satinate.
Posted by SilVia on 7 Martie 2008
Ieri seara am ajuns relativ tarziu acasa cu un sentiment puternic ca am descoperit un univers alternativ chiar in “ograda mea”.
De ceva saptamani incoace Zelda a inceput niste cursuri de the Phlegm Language (puncte bonus pentru cei care ghicesc despre ce limba este vorba) la centrul cultural aferent comunitatii respective. Baietii sunt bine organizati si, pe langa centrul cultural, au si o cafenea pentru incurajarea socializarii celor din afara comunitatii cu the natives si pentru diseminarea valorilor lor culturale. Un local prietenos, destul de mare cu toate ca este localizat intr-un subsol, prietenos cu nefumatorii si dotat cu un acvariu cu pesti.
De la un timp incoace incercam sa ne inflitram amandoua in localul de pierzanie sa WAIT! There is more to read… read on »
Posted by SilVia on 5 Martie 2008
Dupa ce nu o sa mai fim, mult timp dupa ce tu si eu, dupa ce noi nu o sa mai fim, o sa isi aduca inca aminte de noi. Mult timp dupa ce nu o sa mai dormi langa mine, dupa ce vei fi dormit mii de zile langa alta femeie, dupa ce vei fi dormit alaturi de flori, mult timp dupa aceea o sa isi aduca inca aminte de noi.Asa cum stai aici langa mine, cand adoarme orasul la picioarelor noastre, cand cosul casei de vis-a-vis a incetat sa mai respire fum negru si greu in iarna asta australa, asa cum stai aici langa mine plutind in deriva catre tarmuri brodate de vise, asa cum stai aici langa mine isi vor aduce aminte de tine mereu.
Si eu plutind in lumile mele de litere, scaldandu-ma inca in caldura corpurilor noastre, asa isi vor aduce aminte de mine, eu cea far’de tine.
Degetele mele nu mai au memoria pielii tale, ochii mei nu mai au imaginea zambetului tau cand dormi, atunci cand esti doar tu, un copil asa cum te-am stiut prima oara, narile mele nu mai au mirosul tau, aerul acela amar de portocale iernatice, vintrele mele nu mai au demult urma corpului tau in ele.
Mult timp dupa ce nu vom mai fi, trupul meu va mai purta amprenta atingerilor tale, transpiratia noastra dupa ce am fost impreuna, mult timp dupa ce nu ma vei mai fi atins, voi mai stii cum sa te chem in soapta cu buzeele mele.
Acolo jos, in vaile corpului meu unde port inca cu mine forma degetelor tale, acolo in vaile pantecului meu unde te doresc de fiecare data.
Te-am cautat cu diferite cuvinte, te-am strigat pe limbi necunoscute si nu ai mai stiut sa iti gasesti drumul spre mine.
Noi de atunci, noi cei care nu am fost niciodata, doar eu si cu tine etern in fuga.
Posted by SilVia on 2 Martie 2008
Ok. Deci povestea asta începe aşa… Am 27 de ani, ultimul prieten m-a părăsit deoarece „nu mai credea în mine” (pesemne în acelaşi fel în care nu mai crezi în Dumnezeu, în partidul de la guvernare şi într-o ideologie politică), am carte de muncă dar nu şi o slujbă, stau singură într-un apartament în centru, prea mare pentru o singură persoană şi încerc să îmi încep propria afacere. În toată această harababură, în ultima vreme, mi se face frică, stau cu orele cu ochii în gol întrebându-mă de ce nu pot să mă conformez şi eu aşteptărilor societăţii de la un tânăr ca mine, aş plânge dar nu mai am lacrimi de plâns şi mi se pare ca în jurul meu toţi par ca şi-au găsit drumul.
