06. Doar eu
Posted by SilVia on 10 Aprilie 2008
Sunt obosita si adormita, o mie de ganduri mi se invart si apoi mi se incolacesc prin minte, imi rasneste creierul neincetat si noaptea, in pat, pe intuneric, nu mai pot sa adorm, balacindu-ma in zecile de idei noi care imi dau tarcoale…sunt obosita, dar fericita, fericita cum nu am mai fost de mult, fericita ca fac ceea ce imi place.
Pentru prima data in ultimii 6 ani simt ca traiesc din nou; pana acum blocata intr-o rutina a supravietuirii, nu mai pusesem mana pe o pensula de mai bine de 5 ani, uitasem exercitiul creatiei, refuzasem sa ma accept asa cum sunt, nu avusesem curajul sa ma privesc pe mine in oglinda, ascultasem prea mult vorbele celorlalti si incercasem prea tare sa ma mulez pe imaginea lor despre mine.
Si acum…acum gura mea de aer, efortul enorm de a inspira cu responsabilitate si curaj oxigenul a ceea ce sunt. Si e bine sa stiu in sfarsit cine sunt.
Mai sunt momente de indoiala, momente in care imi vine sa deschid geamul si sa arunc tot in strada, sa renunt si sa fiu mai mult ca ceilalti si mai putin ca mine, momente in care ma descurajeaza neincrederea prietenilor si vorbele grele ale mamei.
Apoi sunt momente ca acestea in care ma hranesc dintr-un simplu gest, micul gest a lui Theo de a cumpara o geanta facuta de mine pentru mama lui, chiar daca mama lui nu o va folosi niciodata, chiar daca lui i se pare scumpa, chiar daca nu mai suntem impreuna si ar putea sa nu-l intereseze, asa cum nu-i intereseaza pe multi. Sau cand ma ia in brate si imi spune ca ar trebui sa ma intorc la Londra, sa imi termin studiile de arta, sa ma duc si sa nu ma mai intorc …si de data asta sa nu refuz cand mi se ofera sa fiu curator intr-unul dintre cele mai mari muzee din lume.
Imi rasuna apoi in minte vorbele surorii mele acum cateva nopti la telefon, printre lacrimi si confesiuni, spunandu-mi sa merg mai departe, sa nu renunt, sa pictez, sa fac tot ceea ce vreau, sa transform in realitate fiecare idee, sa ma zbat sa expun, sa scriu, sa fiu eu…
Apoi tata care nu mi-a spus niciodata ca ar fi cazul sa-mi intre mintile in cap si sa ma angajez naibii in banca, care ma sustine din toate punctele de vedere, care imi face gratar sambata doar ca asa am eu chef.
Irina care se ofera sa imi faca cumparaturile, sa imi aduca mancare, sa ma ajute oricum doar ca eu sa lucrez la genti, care ma asculta la telefon cu orele si spune “Hai, ma!”.
Acestia sunt oamenii de langa mine. Apoi sunt cei care nu sunt…sau … nu mai sunt langa mine, aceia de care imi aduc aminte si plang.
Nu-i plang pe ei, ma plang pe mine, imi plang naivitatea si credulitatea, dorinta de a ma increde in oameni chiar si atunci cand stiu mai bine de atat. Aceia care au fost pe langa mine, dar nu au stiut cum sa fie langa mine, pentru care nimic din ce am facut sau fac nu este destul de bun pentru ei, care nu cunosc ce inseamna sa incurajezi visele unui om, chiar daca ei isi doresc sa fie incurajati in orice tampenie pe care o intreprind. Si imi aduc aminte ca i-am incurajat, am fost acolo cand le era rau, i-am tinut in brate si le-am spus sa faca exact ceea ce isi doresc fara sa asculte vocea lumii, iar ei s-au transformat, mai apoi, chiar in vocea lumii pentru mine. Si asta au ramas…vocea lumii, pierduti prin multime, disipandu-se incet printre randuri intregi de oameni, devenind invizibili, neimportanti, cantitati neglijabile.
Iar pe fondul tabloului asta, cu siluete negre in amprenta, care se incetoseaza din ce in ce mai mult, ma valorez eu din ce in ce mai mult. Doar eu. Si e bine asa. Mai bine.
Fatal error: Call to undefined function post_password_required() in /home/gentile/public_html/blog/wp-content/themes/bible-scholar/comments.php on line 12