10. Capul

Posted by SilVia on 12 Mai 2008

Aveam 4 ani când am fost dusă pentru prima dată la psihiatru sau, mai bine-zis, la psihiatrul pediatru. În mijlocul parcului, cu câteva săptămâni înainte, începusem să plâng şi să lovesc o femeie care în trecerea ei, în grabă, călcase pe firimiturile pe care eu le dădeam porumbeilor şi, astfel, lăsase săracele păsări flămânde. Ceea ce este mai ciudat este că acum simpla vedere a unei păsări, de la găină la vrabie sau la un simplu papagal, mă umple de scârbă şi mă oripilează. Penele acelea ce împrăştie un miros ce îmi aduce aminte de copilărie şi de cuibare de găini, de praf şi excremente amestecat cu miros de pui disperaţi şi mâncare regurgitată mă oripilează până în cele mai adânci cotloane ale fiinţei mele.

Nu am fost un copil normal. Nici acum, cu atât mai mult , nu sunt un om normal. Mintea mea a avut mereu tendinţa de a gândi singură, de a se răzvrăti împotriva a tot ceea ce părea logic, simplu şi bine determinat. Mintea mea nu a participat niciodată la o probă olimpică bine definită: suta metrii garduri, maraton, săritura în înălţime sau patru sute metrii ştafetă. Gândurile mele au participat mereu la o versiune haotică, nepoată de drept a decatlonului, zeci de probe atletice intelectuale în care mintea mea încercă să alerge simultan maratonul dar să sară şi cu prăjina şi eventual o dată cu acestea două să mai arunce şi discul, toate în acelaşi timp. Rezultatul nu a fost un om normal. Am fost eu, un copil plictisit etern.

Aveam patru ani când am fost dusă pentru prima dată la psihiatru. Mai târziu am fost dusă la câte un doctor, uneori numit pudic psiholog, alteori consilier pe probleme emoţionale, de câte ori făceam ceva care nu se plia pe canoanele lumii normale. Nu mă născusem un copil normal şi nu am fost niciodată o fiinţă normală.

Eu reuşisem să mă împac cu acest gând şi chiar să fac un titlu de glorie din acest lucru. Părinţii mei au refuzat însă mereu să accepte. Inutil de spus că niciodată nu aş fi avut să mă ridic la nivelul aşteptărilor lor de la mine. Nu am fost membră al vreunui club sportiv, nu am cântat la pian sau la vioara, nu am fost Miss boboc, nu am scris la revista şcolii şi nu am avut mulţi prieteni. Nu am făcut multe lucruri pe care copiii normali le făceau şi cu care nu mă comparam niciodată.

„De ce nu poţi să fii şi tu ca ceilalţi copii?” a fost una din întrebările pe care le-am auzit cel puţin o dată în fiecare zi din viaţa mea. Am făcut un singur lucru pe care ceilalţi nu îl făceau. Mă gândeam prea mult. Mă gândeam prea mult la oameni morţi, la căţei înfometaţi, păsări fără aripi, viermi. Şi colecţionam pietre. Îmi aduc aminte holul casei, lung şi îngust. Dintr-un capăt al lui, uitându-mă înspre celălalt capăt, în care se deschidea bucătăria mi se părea ca am de străbătut o lume întreagă plină de pericole şi monştrii. La începutul holului aveam o etajeră pe care erau aranjate meticulos o multitudine de borcane în care adunam mereu pietre. Pietre mici şi netede, pietre roşiatice şi colţuroase, pietre gri, simple ca mii de alte pietre, pietre mai mari, rotunde cu nervuri ce străbăteau inima rocii şi se iveau uimitor pe faţeta pe care nu te aşteptai să o vezi.

În mine este altcineva, care se ascunde de lume. Simt ca şi cum toata viaţa aş fi purtat o mască care nu era a mea, o mască de carnaval cu capul supradimensionat şi agabaritic. Trăsăturile sunt scoase în evidenţă de culori intr-un amalgam ireal, stridente pentru ca toata lumea să mă remarce. Alerg printr-o mulţime de spectatori, dărâmând cu capul meu din papier-mache colorat cu vopsele de proastă calitate care de paradă şi majorete cu picioare lungi şi netede şi zâmbete perfecte, înălbite în ajun. Corpul este mic şi schimonosit şi de abia face faţă capului de carton. Înăuntru este un alt eu, unul pe care uneori nici eu nu îl mai recunosc.

Ştiu că m-am născut aşa. Trebuie să fi părut la început un bebeluş normal. Cu pielea un pic zbârcită şi roşiatică, cu mânuţele chircite şi degete mici precum cârnăciorii de bere care se vând la magazin la suta de grame. Dar de la început nimeni n-a observat că de mine era lipită altă piele, un costum diferit de al celorlalţi bebeluşi. Ca un al doilea strat de placentă care a rămas lipit de mine şi pe care asistentele nu au catadicsit să îl dea la o parte. A rămas lipit de mine şi cu timpul a început să crească, să devină acel „eu” pe care lumea îl vede.

Înăuntru, ca într-o crisalidă, am rămas tot eu, un om mai mic plutind din nou într-un lichid ca într-un uter mare, etern la purtător. Placenta exterioară a devenit o a doua piele, un costum precum cel purtat de cei ce intră în zonele de hazard chimic. Mult mai mare decât ceea ce protejează, incomod, alb, steril, în aparenţă păstrează intact exponatul dinăuntru. Cu timpul, după ce corpul încetase să crească demult, capul a continuat într-un ritm propriu, să se mărească, să crească, să îşi exagereze mărimea şi să emuleze decatlonul de gânduri ce îmi asasinau mintea mereu în interiorul acelui costum.

Acum, dacă l-aş da jos nimeni nu m-ar recunoaşte. Ar fi ca şi cum m-aş naşte din nou la 23 de ani.

Sunt eu, alergând în mijlocul mulţimii de oameni, târându-mi cea de-a doua piele după mine ca un şarpe care nu a reuşit încă să-şi lepede pielea şi o cară după el, incomodă, încercând să se frece de orice obstacol care ar putea să-l ajute să se lepede de ea. Eu ajung acasă şi închid ochii ostenită în patul meu. Şi în întuneric, când încerc să adorm, îmi simt capul mare, mai mare, mult prea mare pentru corpul meu. Ceea ce este straniu. Am 80 de kile şi nu sunt firavă, ar trebui să simt cum corpul umple rubensian fiecare centimetru al patului şi cum capul meu este de fapt cea mai uşoară parte a lui. Însă noaptea, în întuneric a doua mea piele îşi amplifică dimensiunile şi capul nu mai are loc pe pernă, creşte, ocupă şi locul pe perna de lângă mine. Trăsăturile devin hidoase, ca la cei care suferă de acromegalie. Nasul se aseamănă cu o pompă de sucţiune care inspiră aer lacom şi expiră furtuni, pleoapele clipesc şi iscă mişcări întregi de curenţi, o dată cu mişcarea lor. Urechile devin alerte, forme sinuoase ce îmi aduc aminte de „the very large arrray” din New Mexico.

Acum ştiu de ce am încetat să mai dorm în pat cu cineva. Capul meu a ocupat tot locul, nelăsând spaţiu pentru un alt cap lângă mine, şi oricât de mare ar fi fost patul capul meu ar fi continuat să crească până ar fi eliminat orice concurenţă. Corpul se simte mic şi se întreabă cum a reuşit să ducă după el, pe umerii aşa de fragili un cap aşa de mare fără să obosească. Se miră că nu se simte obosit şi se minunează de cap, care creşte, creşte mereu. Într-o zi , se gândeşte corpul, nu o să mai poată să ia capul după el în casă, şi o să rămână aşa, jumătate înăuntrul apartamentului şi jumătate cu capul afară. Ca un suflet între două lumi.

Ar veni reporterii şi m-ar găsi aşa, înţepenită între apartament şi palier, şi ar dedica întreaga ediţie a ştirilor de la ora cinci despre violuri, prostituate şi cântăreţi de manele fetei care are capul prea mare şi nu poate intra în propria casa. Poate ar deschide conturi în bancă unde oamenii ar putea să facă donaţii în numele meu pentru o uşă nouă, mai mare, sau pentru un hangar de avion în loc de apartament sau poate chiar pentru o operaţie de micşorare de cap.

Ar veni şi părinţii mei, mama ar plânge, tata ar fi grav, tăcut şi ar vorbi ca un profesor în faţa unei noi specii descoperite în pădurea amazoniană după mulţi ani de cercetare. După ce presa ar pleca, m-ar întreba amândoi “De ce nu poţi să fii şi tu ca alţi copii?” iar eu nu aş ştii ce să le răspund, doar că sunt ca ceilalţi copii, dar că m-am născut cu două rânduri de piele şi că nu este vina mea.

Capul e stigmatul meu. Simt cum lumea se uită la mine. Mă simt ca o brânză franţuzească cu putregai pe un platou mare, între alte brânzeturi, toate olandeze şi galbene ca floarea soarelui lui Van Gogh, sub un clopot înalt de sticlă prin care lumea se uită şi îşi face planuri pe care să o mănânce. Pe mine nu mă alege nimeni. Cu brânza cu mucegai, cum mă numesc toţi, fără a-mi spune pe nume, este mai greu, îşi zic că pentru asta trebuie să ai gustul educat şi o doză de îndrăzneală. Doar… dacă vroia Dumnezeu să mâncăm lucruri cu mucegai, făcea toate fructele mucegăite, nu le mai trecea prin fazele de crud, pârguit sau copt. Rămân sub clopotul de sticlă, îmbăiată în propriul mucegai. Capul pune stăpânire pe platou, pe masă, pe cameră, pe casă, pe lume. Îmi striveşte corpul şi se întinde spre alte galaxii. Sori se sting şi găuri negre sunt astupate de un cap prea mare.

Mă întreb:

Chiar aşa? De ce nu pot şi eu să fiu ca ceilalţi copii?

Fatal error: Call to undefined function post_password_required() in /home/gentile/public_html/blog/wp-content/themes/bible-scholar/comments.php on line 12