11. Cuvintele

15 Mai 2008 
Din Povestile SilViei

Am căutat simţurile. Astăzi şi ieri şi-n cuvintele dintotdeauna, mereu în vârful buricelor degetelor mele, am căutat simţurile. Am căutat printre cuvinte şi în cuvinte, printre literele lor schimbătoare, gustul spumos al îngheţatei de nuci pe care am mâncat-o într-o noapte ce se sufoca sub căldura oraşului, mirosul fierbinte, în nări usturător, de fân umed abia cosit ca al pielii tale atunci când dormeai lângă mine, culorile cenuşii - apăsătoare    ale cerului înainte de vreo furtună de toamnă, senzaţia aspră a lânii netoarse ce zgârie gâdilător pielea palmelor întocmai ca absenţa ta.

Înainte ca „noi” să nu mai fie, am scris mereu senzaţii cu cerneală, am scris mângâierile tale pe aureolele sânilor mei, atingerile buzelor altora pe umerii mei, lacrimile celor care ştiau cum să mai plângă, sfâşierea vintrelor şi ţipetele disperărilor celorlalţi…n-am scris cuvinte. Cu litere înşelătoare am scris senzaţii.

Pe atunci mă scăldam în „noi” şi în rostiri limpezi, curgătoare, prea credulă mă lăsam iubită, învăţam să te aştept trăind din poveştile pe care în fiecare noapte pe piele

Şi n-am mai fost. N-am mai ştiut cum este să te-aştept, să te respir, să te găsesc plimbându-te prin gândurile mele ca prin nisipul acelei veri a noastre de pe-o margine de mare, mare neagră.

Când ai plecat, ai furat avid orice vocabulă din vârf de degete, mi le-ai luat şi pe cele care mă îmbrăcau, m-ai lăsat să-mi pară că zac goală în stradă, în casă, în pat, printre cearşafurile care fuseseră cândva ale noastre. Nu am ştiut să le văd că încă erau acolo, încă deasupra mea, unde trăiseră de cum m-am născut…ele, cuvintele, istoriile mele îmbrăţişate cu ce cele ale noastre, cu toate poveştile nespuse ale celor ce păşiseră alături de mine. Dacă nu le-am găsit, trebuie că te mai plângeam în sarea lacrimilor mele, trebuie că  nu ştiam cum să mă oglindesc în lacurile-mi de cerneală.

Mult, mult mai târziu le-am văzut. Oglindite. Mereu cu mine, pe mine, mereu o poveste care mă înconjoară; deasupra mea în sfere gelatinoase, bolborosind sub pieliţe lucioase, translucide în bile zemoase, acolo erau toate cuvintele mele. Îmi purtam istoriile-mi şi nu ştiam: lăbărţate ca o fustă prea mare, o bluză înflorată - poveşti ispititoare, tânguitoare ca negrul rochiilor mele după ce m-ai lăsat…şoptesc, se-nvârte în sferele lor pline de sevă, mustesc, mă cheamă, mă strigă şi tot ele m-alungă la fel. Le port cu mine pe stradă, în casă, sub apa din cadă, la masă-n oraş. Trăiesc poveştile, respir poveştile, alerg cuvintele pe pagini goale, istorii ce mă înconjoară mereu; cu mine, pe mine până învăţ să le prind. Merg cu unele, aşa deasupra mea, în fructe moi, lichide, aproape crăpânde, de când eram copil, aninate unele de altele în ciorchini grei, Babilon al cuvintelor mele, Babilon necucerit.

Aşa îmi port cuvintele, poveştile, gândurile, vorbele, iubirile, mereu cu mine, deasupra capului unde le lăsaseşi şi tu când ai plecat şi am crezut că mi le-ai luat.

Acum că nu mai eşti, fierbe o lume întreagă în mine, vocabule ce vor să fie spuse, dar mâna nu ştie să le scrie, mâna asta care te-a iubit, dorit şi căutat, mâna mea dreaptă ce te-a însemnat pe piele seară de seară. Mă-ncurc în cerneala vorbelor mele, urăsc paginile goale, iar poveştile nu mai fierb, au adormit în boabe dulci deasupra mea, în pieliţa lor se răcesc, îngheaţă. Se afundă în noroiul gândurilor zilnice.

Îmi doresc să mă simt goală, mă întreb cum o fi, eu cea care n-a fost nicicând goală în faţa cuiva, ciorchini eterni deasupra mea. Şi-n pat, sub apă, mereu învelită de poveştile mele, colecţie învechită de cuvinte-nşirate în linii lungi şi grele de rufe literare.

Arunc cuvintele, păstrez cuvintele, mă joc cu ele şi mă scald tot în cuvinte. Mă spăl cu ele prin minte, îmbăiez gânduri de tine cu tine în căldări mari, spoite cu litere, le înmoi încet, cu grija în lacuri de cerneală să nu le stric.

Şi cât de subţiri îmi sunt cuvintele acum prin singurătatea astea făr’de tine, cât de meschine printre cearşafurile făr’de noi, cât de firave în liniştea casei mele.

Am nevoie să respir, să scriu, să nu mai plâng cu tine încă în nările mele, în palmele mele. Mă las luată, purtată de oameni, încotro cred să mă ducă, prea multe vorbele altora care cad gâlgâind, bolovani ce sufocă, bolovani ascuţiţi…prea puţine literele mele.

Vreau să pot a mai scrie durerea, durerea de tine şi-n mine când caut doar cuvinte pe care nu le mai vreau.

Aşa cum stau aici, odihnindu-mă prin geam pe oraşul aşternut la picioare-mi, se răsfrânge din mine tot galbenul soarelui şi mă despart în mii de umbre pe hârtie, pe masă, pe jos, în cameră, în casă, pe stradă, în lume. Lumină molcomă, caldă ce-mi udă cuvintele-n ciorchinii şi lumea din ele/

Se urnesc încet istorii adormite şi mă gândesc la tine, mereu la tine şi îţi scriu. Îţi scriu banal, poticnit, atât de previzibil, împiedicându-mă de cuvinte atât de cunoscute care refuză să se aranjeze în uimitoare frânturi de proză.

Îmi bâzâie oraşul în minte, deasupra mea reverberează şi cuvintele tâmpe, ce-mi răsună vagi, idioate acum - amalgam plat de singurătate cu arar interes în cei ce mă-nconjoară. Şi mă întorc din nou la tine. Devii obsesie precum obsesia cuvintelor mele, obsesie istovitoare de a te avea încă o dată, obsesia de a scrie mereu, de a nu-mi pierde cuvintele mai degrabă decât ideile, mai importantă forma, continuitatea ei, decât fondul.

Mă împunge aici în căldura asta, din fereastră, din strada de jos, umbra altuia, mă deranjează esenţa negrului, nu tocmai negru în lumina mea. Te aştept şi nu te-aş mai aştepta.

Şi când iţi scriu chemându-te la mine, de ce îmi par toate cuvinte pe care le-ar putea gândi oricine?

Îmi spun că, dacă m-ai găsi aşa cum stau aici, pierdută în fâşii negre prin lucirea lui februarie, este pentru că mă cauţi din nou. Dacă m-ai găsi aşa cum stau aici, gândindu-te în vârfuri de peniţă, este pentru că te-aştept să-mi mai umpli o seară patul pe jumătate. Şi aş lăsa lumina asta, aş părăsi cuvintele astea moarte, aş mula obsesia în iubire din nou, mi-aş aşeza sufletul în podul palmelor tale ca să mă mângâi şi sub arcurile tălpilor tale ca să calci prin lacurile iubirilor mele. Aş lăsa tot, fără regrete şi aş plecat cu tine. Noi doi, amândoi.

Dar februarie mă leagănă, m-adoarme uşor. Simt mici greutăţi colţoase ce se aliniază alunecos printre genele mele, de-a lungul pleoapelor, la baza fiecărui fir de păr. Le pipăi şi-s drepte, călduţe, un zid mărunt ce trage în jos, la poalele căruia uneori e atâta linişte…atâta linişte şi pace.

Îmi place când simt somnul culcându-se de-a lungul pleoapelor; atunci închid ochii şi încep să mă plimb prin el, degajată, încet, cu paşi molcomi de bătrân. Calc agale prin somnul meu ca printr-o pătură de puf, paşi moi, bulbucaţi, rotunzi şi calzi, paşi mici, în vârful degetelor, paşi ce te saltă uşor şi te aşază  înapoi la loc.

La marginile lui, somnul meu e tivit cu lumina ce m-a legănat, cu o căldură galbenă ca un canar, o căldură piezişă, tăioasă. Hotarele acestei călduri le cercetez, le calc apăsat ca să le simt cum se sparg în mii de fărâme de sticlă pisată şi cioburi aurii fine, pulbere de siliciu strălucitoare, nestatornică…ca tine.

Când închid ochii, o dulceaţă plăcută mă învăluie, pieliţele poveştilor mele se crapă şi gânduri nomade îmi inundă în şoaptă tot capul.

Capul e greu, din ce în ce mai greu pe mâna mea şi mi se scufundă uşor, mi se scufundă în pernă, în saltea, în podea, în plafonul celuilalt etaj, în masa pe care o întâlneşte în cale şi din nou în planşeu, printre pietre în fundaţia casei, în pământ. Şi apoi în apă şi-n stâncă, printre straturi de rocă, de marmură, în râuri de magmă fierbinte. Acolo aerul e portocaliul şi galben şi roşu, brodat pe margine cu verde şi vise, multe vise cu tine.

Acolo sunt eu. În haine colorate jonglez cu vocabulele mele, cu toate. Acum sunt bile de sticlă pictată în zeci de dungi şi flori şi culori, apoi sunt cuburi lucioase albe şi negre, apoi piramide verzi şi roşii-nisipii…şi şerpi micuţi cu dungi galbene pe spate.

Uneori sunt girafe, girafe mari de pluş de culoarea caramelului, cu miros de fondante. Câteodată vâslesc în bărci cu funde vernil, cuvinte ca nişte hipopotami în dungi şi pisici cu buline. Arar mărşăluiesc, un, doi, un, doi, ca bărbaţii pe care i-am lăsat să mă cunoască.

Acolo jos printre jocuri de lumini răsfrânte, cel mai mult îmi place când casc şi inspir pe gură, răsfirate pe limbă, molecule ciudate de oxigen şi azot şi multe, multe molecule lungi de ipocrizie, de gelozie, de mândrie, lungi ca nişte viermi de ciocolată.

Aici sus, în vale, chiar în dreptul degetelor mele de la picioare, se aude râul cum curge şi deasupra pleoapelor mele, se presară în fiecare noapte stele, strălucitoare, lucitoare, efemere stele. Mai latră în noapte câinii a pagubă, a teamă şi miroase întunericul a frică. A sudoare şi spaime, a iubire şi furii, a stomacuri nemâncate şi singurătate…şi lacrimi. A moarte printre toate.

Iar prin văile degetelor mele, prin munţii gândurilor mele, printre visele mele cu funde de singurătate, aud în noaptea asta cum crapă cineva pieliţele poveştilor noastre. Deschid ochii şi mă rog, mă rog să fii tu.

Şi-ai fost.

Tu, cel al literelor mele. Iar atunci din peniţă au izvorât cuvinte şerpuitoare prin lumina de februarie, lungi pe buzele noastre, lungi şi negre pe pielea mea, lungi şi tânguitoare pe iubirea noastră ştirbă, lungi şi curgătoare pe hârtie, atât de la locul lor prin casă, necunoscute pe stradă, prin oraşul meu, prin lume. Şi-am scris. Deasupra mea poveştile  s-au îmbrăţişat până s-au spart, s-a cutremurat ca apele pe mări şi au pornit să se scurgă în noi, prin noi, pe drumuri line de hârtie albă. Iar eu am fost goală pentru prima dată şi-am scris. Am scris aşa cum scriu acum, am scris fără de „noi”, acum, doar eu şi cu tine.

Comentarii

6 comentarii la “11. Cuvintele”

  1. Tudor 16 Mai 2008 11:35 am

    Beţie de cuvinte.

  2. SilVia 16 Mai 2008 11:43 am

    Sa fie de mine? Sa fie de rau?

  3. Tudor 16 Mai 2008 12:05 pm

    De… tine.
    De atenţionare… dpdv literar, dar şi psihologic.

  4. SilVia 16 Mai 2008 12:15 pm

    Profund.

    Nu am ce sa mai raspund…

  5. Tudor 16 Mai 2008 12:20 pm

    Variaţuni pe aceeaşi teamă. Dar până unde?

  6. Anda 16 Mai 2008 8:41 pm

    Foarte frumos…si foarte trist…si iar revin la ce mai spuneam despre oamenii tristi…Cuvintele sunt in noi, indiferent cine pleaca, cine vine…pe cine asteptam, pe cine lasam in urma…
    Suntem in stare sa lasam tot, fara regrete, si sa plecam, cand iubim, nu-i asa? Sperand ca, poate, vom fi fericite in sfarsit…

Trimite un comentariu