Un sut in fund te duce cu o cusatura inainte

Posted by SilVia on 7 Iulie 2008

Fericirea nu vine niciodata de una singura, ci mereu acompaniata. Happiness always comes in bad company, ar spune proverbul daca ar exista.
Pentru fiecare sentiment de multumire de sine, de impacare cu ceea ce esti si ceea ce faci apare cate un sentiment acut de dezamagire, de disperare sau de sfasiere. Exista o lege a compensatiei care nu te lasa sa te simti nici prea fericit, nici prea mizerabil pentru prea mult timp caci exista un echilibru in toate.

Povestile SilViei devin in ultima vreme o unica poveste, o poveste ce mie imi pare frumoasa, dar o poveste care consuma, cere, pretinde, o poveste care nu este inteleasa de multi, o poveste care stie sa-mi implineasca visurile. Iar visurile la care tii cel mai mult sunt si cele mai greu de realizat si fiecare dorinta arzatoare cere un sacrificiu in a da. Sau, cel putin, asa imi pare.  Si atunci cand simplul acta de a renunta pentru a-ti imlini visul nu este indeajuns, mai primesti si palme sau proverbiale suturi in fund.

Dupa palme, obstacole ce iti apar de unde nu te asteptai (adevarate ziduri chinezesti pe care trebuie sa le demolezi ca sa razbati), dupa suturi mai mult sau mai putin dureroase, tot ce ramane este o linie fina intre a renunta cu adevarat la visul tau si la a-ti dori sa renunti dar a continua sa te lupti.

Asa si cu SilVia si cu gentile ei. Nestatornica fiinta e omul si mai nestatornica-s eu. Mi-au trebuit 27 de ani, 3 facultati, doua continente si o insula, zeci de cursuri si intrebari pentru a-mi gasi locul.  Intai cred ca a fost “vreau sa fiu doctor cercetator”, apoi etapa cu arheologul care m-a tinut ceva ani, apoi predatul si lucrul in banca, ceramica si scrisul . . . poate nu in ordinea asta, dar au fost toate si inca si mai multe.
Dar dupa cei 27 de ani ce imi pareau deunazi irositi, am gasit ceea ce as putea sa fac o viata intreaga si sa nu ma plictisesc niciodata.

Prima lectie invatata ne spune ca a gasi nu este automat cheia succesului,mai trebuie sa si muncesti sa iti inedplinesti visul. Si atunci apar noptile nedormite, disperarea ca cel pentru care lucrezi nu va fi multumit, masini de cusut care clacheaza sau functioneaza conform unei logici personale fara nici o legatura cu mecanica, materiale ciudate, timp care se scurge de doua ori mai repede decat in trecut, depozite de ate care sunt inchise cand ti-e lumea mai draga si lista ar putea continua. Aici de obicei ma apuca plansul sau nu atat de mult plansul cat disperarea ca lumina de la capatul tunelului nici macar nu se intrezareste.

Lectia a doua, invatata inca de copil, imi aduce aminte ca nimic nu mi-a iesit vreodata fara plansete, disperare, noduri in stomac, nesomn si griji. In facultate cum mergeam un pic prea linistita la examen, cum luam o nota proasta. De cate ori mi-am terminat munca prea repede si mi-a ramas timp de odihna, mereu am dat-o in bara colosal.
Dar de cate ori m-am dat de ceasul mortii, mi-am pus zeci de intrebari, m-au durut ochii de atata citit si mainile de atata lucrat, am obtinut exact ceea ce imi doream. Uneori chiar mai mult.
Simplul fapt ca mi-au aparut bataturi in palma dreapta in locuri in care nu credeam ca poti avea bataturi imi spune ca trebuie ca sunt pe drumul cel bun.

Apoi vine lectia a treia - cand tot merge pre bine si toate fall into place, be afraid, be very afraid. Legea compensatie shall kick in and pain and suffering are lurking in the dark.Si asa ajungem la barbati, eterna mea sursa de neplaceri.
Ca toate legile sa fie inca o data demonstrate, mi-am luat recent inca un sut in fund. Noroc ca varsta m-a calit si invatat; dupa cateva momente de furie, alte cateva secunde de prabusire interioara si vreo doua ore de indignare, am inteles. Fiecare sut in fund este un pas…un pas de cusatura inainte.

Cred ca aveam nevoie de un wake up call, de o lovitura asa de rea incat sa ma faca sa imi dau seama ca trebuie sa imi vad de gentile mele si sa las vanatorile de potcoave de cai morti la o parte. Asa mi-am dat seama ca barbatii care m-au ranit cel mai tare sunt azi responsabili pentru cea mai mare fericire si realizare din viata mea.

Daca nu se desparteau de mine, daca nu m-ar fi parasit, eu nu m-as fi trezit intr-o zi dandu-mi seama ca nu mai aveam nici partener de viata, nici nimic de facut, ca eram fara o slujba adevarata, ca renuntasem la lectiile de engleza pe care adoram sa le predau si la facultatea in care ma simteam pentru prima data in largul meu. Si trezita intr-o buna zi fara nimic, zilch, zero, zip, nada, mi-am dat seama ca parintii vor muri for natural, biological reasons inaintea mea, ca prietenii vor uita sa mai dea telefoane sau vor fi rosi de invidii, gelozii sau egosime, ca barbatii ma vor parasi chiar si cu certificatul de casatorie safely la purtator si tot ceea ce imi va ramane va fi ceea ce am facut cu mainile mele. And I have taken it literally, nu-i asa?

De aceea azi sunt fericita, dar nedormita :-), impacata cu ceea ce sunt, dar mereu nemultumita cu putinul pe care il fac, constant in cautare de mai mult, convinsa ca tot ceea ce am si construiesc acum nu ar fi fost posibil daca ma complaceam langa unul dintre oamenii care, fara sa fie constienti, dandu-mi palme si suturi in fund, nu m-au ranit ci mi le-au daruit pe Mona si pe Silvia de azi.

Le multumesc pe aceasta cale celor care au ales sa fie indiferenti, magari sau magarite, invidiosi, rautaciosi sau bagatori de strambe. Ati contribuit si contribuiti la zambetul din dimineata asta de pe fata mea.
Repeatedly (asta asa pentru cunoscatori).

Fatal error: Call to undefined function post_password_required() in /home/gentile/public_html/blog/wp-content/themes/bible-scholar/comments.php on line 12