Prima zi, ultima zi
10 Iulie 2008
Din Povestile SilViei
E o vorba “This is the first day of the rest of my life”, un cliseu, dar ca multe clisee, inspaimantator de adevarat.
Azi am facut prima mare schimbare, am cumparat mobila pentru primul pas din mica mea extindere, atelierul de pictura si decorare. Mese, cutii, rafturi, the usual. Dar asta a insemnat si restrangerea vietii mele private intr-o singura camera, o intoarcere in trecut la vremea cand, in America fiind, stateam la camin si imparteam camera cu doua alte persoana iar intreaga mea viata putea fi impachetata in doua valize.
Facand curat am dat peste urme ale povestilor din ultimii 6 ani, haine de la Londra, pantofi purtati o singura data la o anumita petrecere, jurnalele tinute in gimnaziu “viermele de galbeazala” included (alinutze stie de ce), ursul de plus care a calatorit peste tot in lume cu mine si doi trandafiri uscati agatati din tavan in dreptul patului meu.
Traditia uscarii trandafirilor agatati cu floarea in jos din tavan este un obicei colectionat candva in zilele liceului la Armand Hammer UWC. Nu ca acolo ar fi inceput acest ritual imbratisat de zeci de mii de fete pe toate continentele, ci deoarece ca acolo am intrat eu prima data in contact cu el. And it stuck to me like glue.
Din cand in cand se organizau in campus diferite petreceri si cu aceasta ocazie implineam ritualul vechi de milenii de a forma cupluri si a congrega. Traditia era ca baietii sa ne aduca flori, iar cele mai la indemana, atat ieftine, cat si frumoase, erau trandafirii ambalati individual, cu funde mari, vanduti la supermarketul local. Campusul era inundat de aproximativ 200 de astfel de mici ofrande (eram fix 200 de fete si 200 de baieti), iar dupa seara cu pricina, ca amintire, ne agatam fiecare trandafirul cu o panglica si o piuneza din tavan la uscat. Unele colectionam de-a lungul anului mai multi trandafiri, altele mai putini, dar in oricare dintre camerele de fete din campus in care intrai din tavan atarnau trandafirii uscati.
Mai tarziu, intoarsa in Romania, in dormitorul casei mele de single girl, de cate ori am primit trandafiri, i-am uscat si pastrat ca amintire: trandafirii primiti in fiecare an de ziua mea de la tatal meu, trandafirii pe care ii gaseam pe pat de la Mario, trandafiri in loc de “Iarta-ma”, tot felul de trandafiri.
Asa si cu cei doi trandafiri pe care astazi i-am remarcat dupa multa vreme, atarnati de o panglica din tavan, la dreapta patului meu. Unul rosu si unul alb, marturie a unor timpuri trecute, uneori regretate, alteori neregretate.
Azi i-am desfacut si i-am aruncat. Ma vindec de boala numita “lingering in the past”. I-am pozat insa sa imi aduc aminte de ei daca vreodata am chef, o poza ocupa mai putin spatiu atat fizic, cat si emotional. Apoi i-am aruncat. Mi-am pus o singura intrebare: “Se pot oare recicla?”
Comentarii
2 comentarii la “Prima zi, ultima zi”
Trimite un comentariu
-
Despre Fashionisme
-
Citim, recomandam, ne place
Site Meter
I am, I do, I make
hmmm
cred ca erau deja destul de reciclati.
aveam acelasi obicei, doar ca ii agatam intre corzile chitarii si uitam de ei acolo pana aveam nevoie de chitara.
apoi am inceput sa nu mai suport trandafiri fara miros in jurul meu si i-am aruncat toti.
dar! daca ma gandesc bine, am un buchet de flori de camd agatat de tavan intr-un colt al camerei mele in cluj.
e fain ca nu zic nicio poveste.
Dupa ce am citit despre buchetul tau fara de poveste m-am gandit sa ma duc sa imi sumpar singura niste flori, sa le usuc si sa le pastrez pe acestea pe post de propriul meu buchet far’de poveste.
Apoi mi-am dat seama ca si asta ar fi avut o poveste si nu ar fi fost doar un simplu buchet far’de poveste.