Gentile si cu mine
Posted by SilVia on 26 Martie 2008
Mi-a spus un prieten odată, exasperat de numărul de genţi care îmi populează casa, că sunt „defectă”.
Ei, acum, ce puteam să fac? Unele femei sunt „interesante”, altele „puternice”, unele „urâte” şi altele „exotice”, eu sunt „defectă”. Şi mândră pe deasupra de acest titlu.
E simplu de fapt. Mie îmi plac genţile, indiferent de formă, culoare, material, textură, mărime; mie îmi plac genţile.
Explicaţia? Hmm, poate tata Freud ar avea ceva de spus în toată povestea asta.
Când eram mică mă fascina, evident, geanta mamei, o adevărată geantă Mary Poppins: aveai nevoie de ceva, găseai în ea. Mama reuşea să producă din ea pe rând: papiote de aţă, ace, o ruletă, ştraifuri de gresie, chitanţe vechi de câţiva ani, bomboane, pastile, ascuţitori (mereu mai multe, nu am interes niciodată de ce), pixuri de toate culorile, multe, dar mereu foarte multe chei, mai multe decât uşile din dotare, şervetele, o pereche de ciorapi şi aş putea să o ţin tot aşa. Lista ar continua, vă asigur.
