Saturday, September 4, 2010
Posted by SilVia on 27 Martie 2008
De doua zile sunt cam “ciufulita” …si la propriu si la figurat. Evident nu stiu ce sa fac. As lucra, “bostanelul” are multe idei noi si o posibila comanda, dar parca mi-as lua o “vacanta lucrativa” ca sa termin macar o parte din cartea pe care o scriu.
Dap, scriu o carte. Despre ce? Pesemne o sa sfarseasca prin a fi o carte despre mine sau SI despre mine ca, pana la urma, eu sunt persoana pe care o cunosc cel mai bine.
Posted by SilVia on 26 Martie 2008
Mi-a spus un prieten odată, exasperat de numărul de genţi care îmi populează casa, că sunt „defectă”.
Ei, acum, ce puteam să fac? Unele femei sunt „interesante”, altele „puternice”, unele „urâte” şi altele „exotice”, eu sunt „defectă”. Şi mândră pe deasupra de acest titlu.
E simplu de fapt. Mie îmi plac genţile, indiferent de formă, culoare, material, textură, mărime; mie îmi plac genţile.
Explicaţia? Hmm, poate tata Freud ar avea ceva de spus în toată povestea asta.
Când eram mică mă fascina, evident, geanta mamei, o adevărată geantă Mary Poppins: aveai nevoie de ceva, găseai în ea. Mama reuşea să producă din ea pe rând: papiote de aţă, ace, o ruletă, ştraifuri de gresie, chitanţe vechi de câţiva ani, bomboane, pastile, ascuţitori (mereu mai multe, nu am interes niciodată de ce), pixuri de toate culorile, multe, dar mereu foarte multe chei, mai multe decât uşile din dotare, şervetele, o pereche de ciorapi şi aş putea să o ţin tot aşa. Lista ar continua, vă asigur.
Posted by SilVia on 2 Martie 2008
Ok. Deci povestea asta începe aşa… Am 27 de ani, ultimul prieten m-a părăsit deoarece „nu mai credea în mine” (pesemne în acelaşi fel în care nu mai crezi în Dumnezeu, în partidul de la guvernare şi într-o ideologie politică), am carte de muncă dar nu şi o slujbă, stau singură într-un apartament în centru, prea mare pentru o singură persoană şi încerc să îmi încep propria afacere. În toată această harababură, în ultima vreme, mi se face frică, stau cu orele cu ochii în gol întrebându-mă de ce nu pot să mă conformez şi eu aşteptărilor societăţii de la un tânăr ca mine, aş plânge dar nu mai am lacrimi de plâns şi mi se pare ca în jurul meu toţi par ca şi-au găsit drumul.
